Dreptul devine relevant atunci când apare conflictul.Până la conflict dreptul este ceva de care are nevoie societatea iar contractul este o hârtie într-un sertar. Când apare conflictul dreptul devine relevant iar înregistrările audio-video și fotografiile apar în mintea posesorului ca mijloace de probă capabile să exprime credibilitatea supremă. Ne aflăm în mijlocul unui paradox în care aceeași tehnologie care ne aduce beneficii și ne permite să surprindem momente plăcute din viață noastră poate fi utilizată împotriva noastră, ca probă într-un eventual proces.
Existența unor filmulețe sau fotografii creează părții care le deține impresia unei poziții procesuale solide, adevărul este deja stabilit. Prezentul articol își propune să analizeze cât de reală este această impresie și cât de relevante sunt înregistrările audio-video și fotografiile realizate fără consimțământul parții filmate sau fotografiate sau cu acordul acesteia de a fi folosite într-un anumit scop.
De la început trebuie să stabilim că procesul civil funcționează pe baza valorii juridice a probei. De aceea, în context probatoriu, problema nu este ce pot dovedi cu fotografiile sau înregistrările video, ci dacă, în contextul concret al cauzei ele pot fi pertinente, concludente și utile soluționării cauzei. Această evaluare nu ține de relevanța pe care posesorul o atribuie acestora ci de valoarea lor juridică. Consultarea AI poate crea iluzia câștigului unui proces dar rolul avocatului este esențial deoarece AI oferă cunoștințe generale pe când avocatul îți oferă o orientare specifică.
- Valoare probatorie limitată a mijloacelor de probă reprezentate de înregistrări video si fotografii
Strict tehnic, potrivit: Art. 255 C. proc. civ. prevede că: ”probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului”. Potrivit art. 341 din Noul C. proc. civ.,, Sunt mijloace materiale de probă lucrurile care prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea procesului „iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol ” Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.”
Așadar, din analiza art. 341 din Noul Cod de Prrocedură Civilă rezultă că pentru ca înregistrările video sau fotografiile să fie mijloace materiale de probă trebuie să nu fi fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri. Formularea legală relevă absenţa unui criteriu obiectiv cu privire la îndeplinirea acestor condiţii și acordă instanţei libertatea deplină de apreciere aceasta putând încuviinţa sau respinge, motivat, administrarea probei cu înregistrări video sau fotografii. Nici transcrierea înregistrării video nu poate avea valoarea probatorie a unui înscris deoarece nu a fost administrată direct în fața instanței, neavând caracter direct și nemijlocit.
Aceasta abordare procesuală respectă dreptul la viață privată reglementată de , art. 58 C. civ. care stipulează că „Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege”. În continuare, litera b a Art. 74 C. civ prevede că este considerată o atingere adusă vieţii private interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări iar litera c apreziază o încălcare a vieții private, captarea ori utilizarea vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia.
În acelaşi sens, Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date şi-a definit scopul prin dispoziţiile art. 1: ” (1) Prezenta lege are ca scop garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal”. Legea transpunea pe plan naţional principalele instrumente europene. Astfel, Convenţia Consiliului Europei din 1981 pentru protecţia persoanelor fizice cu privire la procesarea automată a datelor („Convenţia Protejării Datelor”) defineşte „datele personale” ca fiind „orice informaţie în legătură cu o persoană fizică determinată sau determinabilă”. Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date prevedea că obiectul legislaţiilor naţionale în acest domeniu este, în special, pentru a proteja dreptul la viaţă privată astfel cum este recunoscut atât prin articolul 8 din Convenţie, cât şi prin principiile generale ale dreptului Uniunii.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului admisibilitatea unei probe cu înregistrarea video sau fotografie implică nu numai stabilirea caracterului legal sau ilegal al obţinerii acesteia, dar şi dacă ingerinţa în respectarea dreptului la viaţa privată a condus la încălcarea art. 8 al Convenţiei.
Art.8 din CEDO predeve: Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie și potrivit acestuia:
” 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
- Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
În acest sens, trebuie să se analizeze dacă administrarea probei este „în conformitate cu dispozițiile convenției adică să se stabilească dacă administrarea acesteia a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime definite în paragraful al doilea al articolului sus-menţionat şi dacă a fost „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestor obiective. Nu în ultimul rând, în atingerea scopului mai sus definit, instanţa trebuie să țină cont și de respectarea garanţiilor de echitate a procedurii jurisdicţionale de art. 6 din CEDO.
În concluzie, instanţa trebuie să verifice dacă procedura, în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obţinute probele, a fost corectă. Pentru a determina dacă procedura, în ansamblul ei, a fost corectă, trebuie să se ţină seama de respectarea dreptului la viață privată iar în cadrul dreptului la apărare să permită părții adverse să conteste autenticitatea probelor şi să se poată opune folosirii acestora. În plus, administrarea acestor probe trebuie să țină cont de împrejurările în care au fost obţinute pentru a se stabili dacă poate pusă la îndoială fiabilitatea sau acurateţea acestora.
Reținem, aşadar, valoarea limitată a acestor mijloace de probă, faptele probatorii extrase din ele urmând a fi primite numai în măsura în care nu încalcă dreptul la viață privată, au fost obținute în imprejurări care nu pun la îndoială autenticitatea acestora ți se coroborează cu ansamblul mijloacelor de probă.
- Spiritul Legii și Echitatea administrării mijloacelor materiale de probă cu înregistrarea video și fotografii
Valoarea probatorie a mijloacelor de probă reprezentate de inregistrare video sau fotografie este supraevaluată de către părți în cazul proceselor de divorț și în cele privitoare la hărțuirea la locul de muncă.
În cazul divorțurilor valoarea probatorie este clar supraevaluată deoarece modul în care se fac înregistrările în contextul unui conflict are scopul clar de a produce probe în apărare ceea ce determină ope legis o încălcare a bunelor moravuri şi a legii care protejează viaţa privată. În cazul litigiilor de muncă situația este mai nuanțată deoarece înregistrările video și fotografiile pot fi singurele mijloace de probă.
Î.C.C.J. a admis pronunţarea unei hotărâri prealabile la data de 16/09/2024 prin Decizia nr. 39/2024 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în vederea lămuririi unei probleme de drept arătând că: ”Proba cu înregistrarea unei convorbiri telefonice între un salariat şi un alt salariat sau reprezentant al angajatorului, solicitată într-un litigiu împotriva angajatorului, este admisibilă, chiar dacă înregistrarea a fost efectuată fără acordul şi/sau informarea prealabilă a interlocutorului, cu condiţia asigurării unui just echilibru între dreptul la probă, pe de o parte, şi dreptul la viaţa privată, pe de altă parte, în sensul că încuviinţarea probei trebuie să fie indispensabilă exerciţiului dreptului la probă şi strict proporţională cu acest scop.”
În dreptul muncii, angajatorul, în calitate de persoană juridică nu poate invoca nici direct, nici indirect încălcarea dispoziţiilor referitoare la viaţa privată, întrucât nu intră în domeniul de aplicare a textelor protective. Dacă însă, o persoană fizică înregistrează o convorbire în calitate de reprezentant al angajatorului, actele acesteia sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, potrivit art. 209 şi art. 210 C. civ. iar valoarea probatorie trebuie raportată la justul echilibru între dreptul la probă şi dreptul la viaţa privată al persoanei înregistrate.
În materie contractuală, înregistrările video și fotografiile pot fi utilizate pentru dovedirea îndeplinirii sau neîndeplinirii obligației contractuale. Aici lucrurile sunt dificile pentru că depinde de obiectul probei: vreau să demonstrez neîndeplinirea obligației de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică. Dacă discutăm de un litigiu între firme, atunci actele persoanei fizice sunt actele persoanei juridice înseși și trebuie să stabilim în măsură dovada neindeplinirii obligației contractuale prin proba video sau fotografii încalcă dreptul la viață privată al persoanei care apare în filmulețe sau fotografii.
Spiritul legii în această materie nu înseamnă că nicio înregistrare nu poate fi folosită deoarece ar aduce atingere vieții private a persoanei împotriva căreia este utilizată. Probatoriul trebuie analizat în contextul realităților care urmează a fi dovedite și a modului în care se coroborează cu celelalt mijloace de probă administrate în cauză.
În acest context ocrotirea interesului general presupune ocrotirea persoanelor care și-au îndeplinit obligațiile legale și asigurarea dreptului la un proces echitabil.
Echitatea în acest domeniu nu înseamnă sancționarea celui care poate dovedi fapta prejudiciabilă doar prin filmuletele sau pozele pe care le-a realizat sau nu în acest scop deoarece au fost produse fără autorizarea cerută de lege. Acest concept care cuprinde atât legea cât și dreptatea deoarece administrarea probelor trebuie să conducă la justa soluționare a cauzei.
În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la „un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa” (Cauza Albina împotriva României, Cauza Gheorghe împotriva României).
- Ce reții și cum îmi scrii
Aşadar în ceea ce priveşte admisibilitatea probei, trebuie avut în vedere raportul dintre drepturile aflate în conflict – dreptul la viaţă privată, respectiv dreptul a cărui protecţie este urmărită de către salariat prin realizarea înregistrării, precum şi exigenţele impuse de art. 8 din CEDO.
Dreptul la protecţia vieţii private nu are caracter absolut; o limitare rezultă din chiar conţinutul art. 74 C. civil, conform căruia, pentru a constitui atingere adusă vieţii private, fapta de a capta ori de a utiliza vocea unei persoane fără acordul acesteia trebuie să se realizeze într-un spaţiu privat, or calificarea incintei angajatorului ca fiind un astfel de spaţiu este mai mult decât discutabilă. Analiza CEDO pe tărâmul art. 8 din Convenţie nu a vizat niciodată ipoteze de protecţie a vieţii private a angajatorului, iar în anumite materii sunt declarate în mod expres admisibile orice mijloace de probă în dovedirea atingerii unui drept al salariatului.
În concluzie, respingerea ca inadmisibilă a acestei probe poate pune probleme pe tărâmul art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii nu ar putea fi altfel dovedita.